INTREBARI SI RASPUNSURI

Răspuns: Mulţi oameni asimilează astăzi Biserica unei clădiri. Totuşi, nu aceasta este ceea ce Biblia spune despre Biserică. Cuvântul “biserică” vine din grecescul “ecclesia” care înseamnă “o adunare” sau “cei chemaţi”. Înţelesul de bază al cuvântului “biserică” nu este, iată, o clădire, ci dimpotrivă este vorba despre oameni. Este chiar ironic faptul că atunci când oamenii sunt întrebaţi ce biserică frecventează, ei fac referire adesea la denominaţiunea din care fac parte – ortodoxă, catolică, luterană, baptistă şi aşa mai departe. De multe ori oamenii se raportează la o anume denominaţiune sau la o clădire. Citiţi Romani 16:5: "…spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor...". Apostolul Pavel se referă aici la oamenii credincioşi ca fiind biserica şi nu la clădirea în care ei se adună.

Biserica este Trupul lui Hristos. Efeseni 1:22-23 spune: "El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi". Trupul lui Hristos este format din toţi credincioşii începând cu ziua Cincizecimii şi până la momentul Răpirii Bisericii. Înţelegerea conceptului de Trup al lui Hristos comportă două aspecte:

(1) Biserica universală este cea care îi conţine pe toţi cei care au o relaţie personală cu Isus Hristos. 1 Corinteni 12:13 spune: "Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh". Vedem deci că oricine crede în Hristos este parte a trupului Său. Adevărata biserică a lui Dumnezeu nu este aşadar o clădire sau o denominaţiune. Biserica universală a lui Dumnezeu este formată din toţi aceia care au primit mântuirea prin credinţa în Isus Hristos.

(2) Biserica locală este descrisă în Galateni 1:1-2: "Pavel, apostol...şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către Bisericile Galatiei". Vedem aici că în provincia Galatiei existau mai multe biserici, ceea ce noi numim biserici locale. Biserica ortodoxă, catolică, luterană, evanghelică, baptistă etc., niciuna dintre acestea nu este BISERICA, aşa cum este definită ea în Biblie ca biserica universală – ci mai degrabă poate fi o biserică locală. Biserica universală este compusă din toţi aceia care au crezut în Hristos şi au primit mântuirea. Aceşti membri ai bisericii de pe tot pământul trebuie să caute comuniunea şi creşterea spirituală în bisericile locale.

În concluzie, biserica nu este nici o clădire şi nici o denominaţiune anume. Aşa cum arată Biblia, biserica este Trupul lui Hristos, adică toţi aceia care şi-au pus credinţa în Isus Hristos ca Mântuitor personal (Ioan 3:16; 1 Corinteni 12:13). Membrii bisericii de pe tot pământul (Trupul lui Hristos) sunt însă prezenţi în bisericile locale, aproape indiferent de denominaţiune.

sursa: http://www.gotquestions.org/Romana/definitie-Biserica.html

Răspuns: Faptele Apostolilor 2:42 poate fi considerat ca textul de bază privind scopul bisericii: “Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni”. Astfel, conform Sfintelor Scripturi, scopul ori activităţile bisericii ar trebui să constea din: (1) învăţătura doctrinelor biblice, (2) asigurarea unui cadru propice pentru comuniunea dintre credincioşi, (3) respectarea Cinei Domnului şi (4) rugăciunea.

Biserica trebuie să ofere credincioşilor învăţătură adecvată privind doctrina biblică astfel încât noi să fim bine înrădăcinaţi în credinţa noastră. Efeseni 4:14 ne spune: “ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire”. Biserica este un loc pentru comuniune sfântă, unde creştinii pot să îşi slujească reciproc (Romani 12:10), pot să se înveţe reciproc (Romani 15:14), pot să îşi manifeste bunătatea şi compasiunea reciproc (Efeseni 4:32), pot să se încurajeze reciproc (1 Tesaloniceni 5:11) şi, cel mai important, un loc unde să îşi arate dragoste reciproc (1 Ioan 3:11).

Biserica trebuie de asemenea să fie locul unde credincioşii trebuie să respecte şi să onoreze Cina Domnului, comemorând astfel moartea lui Hristos şi lucrarea Lui de la cruce în locul nostru (1 Corinteni 11:23-26). Conceptul “frângerii pâinii” (Faptele Apostolilor 2:42) comportă de asemenea ideea de a lua masa împreună, ca o altă modalitate de comuniune între credincioşi. Ultimul scop al bisericii este rugăciunea, conform cu Faptele Apostolilor 2:42. Biserica trebuie să fie locul care promovează şi încurajează rugăciunea, care învaţă despre rugăciune şi care practică rugăciunea. Filipeni 4:6-7 ne încurajează astfel: “Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus”.

O altă “misiune” a bisericii este aceea de a proclama Evanghelia mântuirii prin Isus Hristos (Matei 28:18-20; Faptele Apostolilor 1:8). Biserica este chemată să fie credincioasă în răspândirea Evangheliei prin cuvânt şi faptă. Biserica trebuie să fie o lumină în comunitatea unde se găseşte, îndreptând oamenii către Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos. Biserica trebuie atât să promoveze Evanghelia, dar şi să îşi pregătească membrii pentru a fi în măsură să răspândească la rândul lor Evanghelia (1 Petru 3:15).

În fine, alte scopuri ale bisericii sunt prezentate în Iacov 1:27, “Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume”. Biserica trebuie de asemenea să se ocupe de slujirea şi ajutorarea celor aflaţi în nevoie. Aceasta include nu numai răspândirea Evangheliei, dar şi ajutarea acestora în nevoile lor fizice (mâncare, îmbrăcăminte, adăposturi) conform cu nevoile lor. Biserica trebuie să antreneze credincioşii în Hristos cu abilităţile necesare pentru a se feri de păcat şi de tentaţiile lumeşti. Aceasta se poate realiza prin respectarea scopurilor enunţate mai devreme – învăţare-ucenicizare biblică şi comuniune creştină.

Acestea fiind spuse, care este deci scopul bisericii? Îmi place felul în care aceasta este prezentată în 1 Corinteni 12:12-27. Biserica este “trupul” Domnului – noi suntem mâinile Lui, gura şi picioarele Lui în această lume. Noi suntem chemaţi să facem lucrurile pe care Isus Hristos ar dori să le facă dacă ar fi El Însuşi aici pe pământ. Biserica trebuie să se asemene în scopuri şi împliniri cu Hristos şi să Îl urmeze pe El.

sursa: http://www.gotquestions.org/Romana/scop-biserica.html

Biblia ne spune că avem nevoie să mergem la biserică în mod constant pentru a ne închina lui Dumnezeu împreună cu alţi credincioşi şi pentru a primi învăţătură din Cuvântul Său cu scopul creşterii noastre spirituale (Faptele Apostolilor 2:42; Evrei 10:25).
Biserica este locul unde credincioşii îşi pot arăta dragostea unul faţă de celălalt (1 Ioan 4:12), unde se pot încuraja reciproc (Evrei 3:13), unde se pot “veghea” reciproc (Evrei 10:24), unde se pot sluji reciproc (Galateni 5:13), unde se pot învăţa reciproc (Romani 15:14), unde se pot cinsti unul pe celălat (Romani 12:10), unde îşi pot arăta reciproc bunătatea şi compasiunea (Efeseni 4:32).

 

Răspuns: Studierea Cinei Domnului reprezintă o experienţă sufletească tulburătoare şi emoţionantă datorită semnficaţiilor adânci pe care le comportă. Cina Domnului sau Cina cea de Taină a avut loc în perioada sărbătorii Paştilor, imediat înaintea morţii Domnului Hristos, astfel încât El a instituit mai mult decât un ceremonial pe care a cerut să îl respectăm şi noi, fiind cea mai înaltă expresie de închinare creştină. Scopul acesteia este acela de a ne aminti în sufletele noastre de moartea şi învierea Domnului Isus Hristos şi să privim în viitor la întoarcerea Sa în glorie.

Paştile erau cea mai sacră sărbătoare din anul religios evreiesc. Ea comemora ultima plagă din Egipt, când întâii născuţi ai egiptenilor au murit iar evreii au fost eliberaţi prin ungerea stâlpilor uşilor cu sânge de miel. Mielul a fost apoi gătit şi consumat cu azimi (pâine nedospită). Dumnezeu a poruncit atunci ca acest moment din istoria poporului evreu să fie celebrat în fiecare an. Exod 12 prezintă detaliile instituirii acestei sărbători.

În decursul celebrării acestei sărbători, Isus şi ucenicii Săi au cântat împreuna unul sau mai mulţi psalmi de slavă (Psalmii 111 – 118). Apoi Isus a luat o pâine şi a mulţumit lui Dumnezeu. Împărţind-o ucenicilor, El a spus: “Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi”. În mod similar, El a luat un pahar, a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu, apoi l-a dat ucenicilor să bea, zicând: “Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”. El a încheiat celebrarea cu o cântare apoi au mers împreună în noapte către Muntele Măslinilor. Acolo Isus a fost trădat de Iuda, după cum fusese profeţit. Iar în ziua următoare Isus a fost crucificat.

Referinţele biblice cu privire la Cina cea de Taină se găsesc în Sfintele Evanghelii după Matei 26:26-29, Marcu 14:17-25, Luca 22:7-22, şi Ioan 13:21-30. În ceea ce priveşte celebrarea Cinei Domnului, apostolul Pavel a scris sub revelaţie divină versetele din 1 Corinteni 11:23-29. (aceasta pentru că desigur Pavel nu a fost prezent la Cina cea de Taină). Apostolul Pavel include în versetele scrise de el un lucru care nu se găseşte în Evanghelii, şi anume: “De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului” (11:27-29). Am putea să ne întrebăm ce înseamnă să luăm parte la aceasta celebrare “în chip nevrednic”. Poate însemna să nu luăm în considerare adevărata semnificaţie a pâinii şi vinului, uitând astfel de preţul imens pe care Mântuitorul nostru l-a plătit pentru ispăşirea păcatelor noastre. Sau mai poate însemna să ajungem să transformăm această celebrare într-o ceremonie sau ritual formal, ori a veni la Masa Domnului cu păcate nemărturisite. Pentru a respecta ceea ce a spus Dumnezeu prin apostolul Pavel, fiecare dintre noi trebuie să ne examinăm sufleteşte înainte de a mânca din pâine şi de a bea din pahar aşa încât să luăm în considerare avertismentul apostolului Pavel.

Un alt element important pe care apostolul Pavel l-a menţionat şi care nu se găseşte în Evanghelii este acela că “oridecâteori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (11:26). Aceasta stabileşte limita de timp în ceea ce priveşte această celebrare – până la venirea Domnului. Iată cum învăţăm modul cum Domnul Isus Hristos a utilizat două dintre cele mai fragile lucruri ca simbol pentru trupul şi sângele Său, în vederea celebrării morţii Sale.

El a spus că pâinea vorbeşte despre trupul Său care urma să fie frânt – nu era vorba despre frângerea oaselor, ci despre o frângere care Îl făcea greu de recunoscut (Psalmul 22:12-17, Isaia 53:4-7). Vinul vorbeşte despre sângele Său, indicând moartea pe care El urma să o experimenteze în curând. El, Fiul perfect al lui Dumnezeu, a împlinit nenumăratele profeţii din Vechiul Testament care anunţau un Răscumpărător (Geneza 3:15, Psalmul 22, Isaia 53 etc.). Atunci când El a spus “să faceţi aceasta în amintirea Mea”, a indicat faptul că era vorba despre o celebrare care trebuie continuată în viitor. De asemenea, El a arătat că Paştele cerea moartea unui miel şi a arătat înainte către Mielul lui Dumnezeu care avea să ia păcatele lumii asupra Lui, lucru care astăzi este deja împlinit. Noul Legământ a împlinit acest lucru când Isus Hristos, Mielul Paştilor (1 Corinteni 5:7) a fost sacrificat (Evrei 8:8-13). Astfel, nu a mai fost nevoie de continuarea sistemului de jertfe din Vechiul Testament (Evrei 9:25-28).

 

sursa: http://www.gotquestions.org/Romana/Masa-Cina-Domnului.html

Răspuns: Conform Bibliei, botezul creştin este o modalitate de mărturisire publică, exterioară, a ceea ce s-a întâmplat deja în interiorul vieţii unui credincios. Botezul creştin ilustrează identificarea credinciosului cu moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos. Biblia arată că “ Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” (Romani 6:3-4). În botezul creştin, scufundarea în apă ilustrează îngroparea cu Hristos. Iar ieşirea din apă ilustrează învierea împreună cu Hristos.

Conform botezului creştin, există două cerinţe pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi botezată: (1) persoană care urmează să se boteze trebuie să creadă în Isus Hristos ca Mântuitor personal, şi (2) acea persoană trebuie să înţeleagă ce semnificaţie are botezul. Dacă o persoană Îl cunoaşte pe Domnul Isus ca Mântuitor, înţelege că botezul creştin este o manifestare a supunerii faţă de El prin proclamarea publică a credinţei personale în Hristos, şi doreşte să primească botezul – atunci nu există nici un motiv care să îl oprească pe acel credincios să fie botezat. Conform Bibliei, botezul creştin este doar un pas al ascultării, al supunerii, o proclamare publică a credinţei exclusive în mântuirea prin Hristos a acelei persoane. Botezul creştin este important pentru că, aşa cum am arătat, este un pas al supunerii, al ascultării – declarând public credinţa în Hristos şi dedicarea către El, precum şi identificarea cu Hristos în moartea, îngroparea şi învierea Lui.

sursa: http://www.gotquestions.org/Romana/Crestin-botez.html

Răspuns: Separarea biblică este recunoaşterea faptului că Dumnezeu i-a chemat pe credincioşii din lume la o curăţie personală şi comună în mijlocul culturilor păcătoase în care trăiesc. Separarea biblică, de obicei se referă la două domenii: personal şi eclesiastic.

Separarea personală implică angajamentul unui individ de a se supune unui standard de comportament evlavios. Daniel a practicat separarea personală atunci când “s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea împăratul” (Daniel 1:8). Separarea lui era biblică deoarece standardul lui era bazat pe revelaţia lui Dumnezeu în Legea Mozaică.

Un exemplu modern de separare personala ar putea fi decizia de a refuza invitaţia la party-uri unde se serveşte alcool. O astfel de decizie ar putea fi luată pentru a birui ispita (Romani 13:14), pentru a ne feri de “orice se pare rău” (1 Tesaloniceni 5:22) sau pur şi simplu pentru a fi consecvenţi într-o convingere personală (Romani 14:5).

Biblia ne învaţă clar că un copil al lui Dumnezeu trebuie să se separe de lume. “Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.” (2 Corinteni 6:14-17; vezi de asemenea 1 Petru 1:14-16).

Separarea eclesiastică se referă la deciziile unei biserici cu privire la legăturile ei cu alte organizaţii, datorită unor motive teologice sau practice. Separatismul este subînţeles chiar în cuvântul “biserică”, care provine din cuvântul grecesc “ekklesia” însemnând “o adunare a celor chemaţi”. În scrisoarea către Biserica din Pergam, Isus o avertizează cu privire la tolerarea celor care aduc învăţătura falsă (Apocalipsa 2:14-15). Biserica trebuia să se separe, rupând legăturile cu erezia. Un exemplu modern de separare eclesiastică ar putea fi luarea unei atitudini din partea unei denominaţii faţă de alianţele ecumenice care includ biserici cu apostaţi.

Separarea biblică nu înseamnă ca creştinii să nu aibă nici un contact cu necredincioşii. La fel ca şi Isus, noi trebuie să fim prieteni cu păcătoşii fără a împărtăşi însă păcatul lor (Luca 7:34). Pavel exprimă o perspectivă echilibrată a separatismului: “V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii. Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia sau cu cei lacomi de bani sau cu cei răpăreţi sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume” (1 Corinteni 5:9-10). Cu alte cuvinte, noi suntem în lume, dar nu ca lumea.

Trebuie să fim lumina lumii fără a-i permite acesteia să slăbească lumina noastră. “Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatal vostru, care este în ceruri” (Matei 5:14-16).

sursa: http://www.gotquestions.org/Romana/Separarea-biblica.html

 

Pentru a răspunde la aceasta întrebare, mai întâi trebuie să facem diferenţa între denominaţiile din Trupul lui Hristos şi cultele necreştine şi religiile false. Biserica Prezbiteriană şi Luterană sunt exemple de denominaţii creştine. Mormonii şi Martorii lui Iehova sunt exemple de culte (grupuri care pretind să fie creştine, însă neagă unul sau mai multe adevăruri esenţiale ale credinţei creştine). Islamul şi Budismul sunt religii complet diferite.

Originea denominaţiilor în credinţa creştină poate fi găsită în Reforma Protestantă, mişcarea de “reformare” a Bisericii Romano-Catolice din secolul XVI, din care au apărut patru mari aripi sau tradiţii ale Protestantismului: Luterani, Reformaţi, Anabaptişti şi Anglicani. Din acestea patru, de-a lungul secolelor au ieşit ale denominaţii.

Biserica Luterana a fost numită aşa după numele lui Martin Luther şi a fost întemeiată pe învăţătura lui. Metodiştii şi-au luat numele de la fondatorul lor, John Wesley, care a fost cunoscut pentru “metodele” de creştere spirituală. Prezbiterienii sunt numiţi aşa datorită perspectivei lor asupra conducerii Bisericii – cuvântul grecesc pentru bătrân este presbyteros. Baptiştii au numele acesta fiindcă întotdeauna au subliniat importanţa botezului. Fiecare denominaţie are o doctrină sau un accent uşor diferit de celelalte, precum metoda botezului, participarea la Cina Domnului de către toţi sau doar de cei a căror mărturie poate fi verificată de liderii bisericii, suveranitatea lui Dumnezeu versus voinţa liberă în problema mântuirii, viitorul lui Israel şi al Bisericii, concepţia pretribulaţionistă versus cea posttribulaţionistă (răpirea Bisericii înainte sau după necazul cel mare – n.tr.), existenţa “semnelor” ca daruri spirituale în epoca modernă şi aşa mai departe. Motivul acestor divizări niciodată nu a fost credinţa în Hristos ca Domn şi Mântuitor, ci mai degrabă diferenţele de opinie ale oamenilor care căutau să-L onoreze pe Dumnezeu şi să păstreze puritatea doctrinală în funcţie de conştiinţa şi înţelegerea lor a Cuvântului Lui.

Astăzi denominaţiile sunt multe şi variate. Denominaţiile originale “principale” menţionate mai sus au dat naştere unor ramuri numeroase precum Adunările lui Dumnezeu (Assemblies of God), Alianţa Creştină şi Misionară, Nazarenii, Biserica Evanghelică Liberă (Evangelical Free), bisericile biblice independente (independent Bible churches) şi altele. Unele denominaţii subliniază diferenţe doctrinale uşoare, însă de cele mai multe ori ele pur şi simplu oferă stiluri de închinare diferite, potrivit gusturilor şi preferinţelor diferite ale creştinilor. Însă, trebuie reţinut următorul lucru: ca şi credincioşi, trebuie să fim uniţi în privinţa adevărurilor esenţiale ale credinţei, iar dincolo de aceasta rămâne la latitudinea creştinilor cum să se închine în cadrul bisericii. Această latitudine este cea care produce atât de multe diferenţe între creştini. Biserica Prezbiteriană din Uganda va avea un stil de închinare mult diferit de cel al Bisericii Prezbiteriene din Colorado, însă poziţia lor doctrinală în cea mai mare parte va fi aceeaşi. Diversitatea este un lucru bun, însă dezbinarea – nu. Dacă două biserici au diferenţe doctrinare, pot fi chemate la dezbateri şi dialog asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Acest tip de “ascuţirea fierului cu fier” (Proverbe 27:17) este benefic pentru toţi. Dacă ele se deosebesc după stil sau formă, totuşi e mai bine să rămână separate. Cu toate acestea, separarea nu exclude responsabilitatea pe care o au creştinii de a se iubi unii pe alţii (1 Ioan 4:11-12) şi în final să fie una în Hristos (Ioan 17:21-22).

 

sursa: http://www.gotquestions.org/Romana/Denominatiile-crestine.html

Răspuns: Domnul a fost foarte clar în Cuvântul Său despre cum doreşte să fie organizată şi condusă Biserica Sa pe pământ. Mai întâi, Hristos este capul Bisericii şi autoritatea supremă (Efeseni 1:22; 4:15; Coloseni 1:18). În al doilea rând, biserica locală trebuie să fie autonomă, independentă faţă de orice autoritate sau control extern, având dreptul şi libertatea de a se conduce singură, în afara oricărui amestec din partea ierarhiilor, indivizilor sau a organizaţiilor (Tit 1:5). În al treilea rând, biserica trebuie să fie condusă de lideri spirituali care au două funcţii esenţiale: prezbiteri şi diaconi.

“Bătrânii” erau un organ de conducere la evreii din vremea lui Moise. Îi găsim luând decizii politice (2 Samuel 5:3; 2 Samuel 17:4, 15), sfătuindu-i pe împăraţi în istoria târzie (1 Regi 20:7) şi reprezentându-i pe oameni în problemele spirituale (Exod 7:17; 24:1, 9; Numeri 11:16, 24-25). Traducerea greacă timpurie a Vechiului Testament, Septuaginta, a folosit pentru “bătrâni” cuvântul grecesc “presbuteros”. Acesta este acelaşi cuvânt grecesc folosit în Noul Testament, tradus prin “prezbiteri”.

Noul Testament se referă de multe ori la prezbiterii care slujeau în conducerea bisericii (Faptele Apostolilor 14:23, 15:2, 20:17; Tit 1:5; Iacov 5:14) şi se pare că fiecare biserică a avut mai mult decât un singur prezbiter, fiindcă de obicei, cuvântul este folosit la plural. Singurele excepţii se referă la cazurile când un prezbiter este mustrat dintr-un anumit motiv (1 Timotei 5:1, 19). În biserica din Ierusalim prezbiterii erau parte a conducerii bisericii alături de apostoli (Faptele Apostolilor 15:2-16:4).

Se pare că funcţia unui prezbiter era aceeaşi cu funcţia unui episkopos, tradus prin “supraveghetor” sau “episcop” (Faptele Apostolilor 11:30; 1 Timotei 5:17). Termenul “prezbiter” se poate referi şi la demnitatea oficiului, pe când termenul “episcop/supraveghetor” descrie autoritatea sau îndatoririle lui (1 Petru 2:25, 5:1-4). În Filipeni 1:1, Pavel îi salută pe episcopi şi diaconi, dar nu-i menţionează pe prezbiteri, din câte se pare fiindcă prezbiterii sunt aceiaşi cu episcopii. De asemenea, 1 Timotei 3:2, 8 enumeră calităţile episcopului şi ale diaconilor, dar nu şi ale prezbiterilor. Tit 1:5-7 pare de asemenea să combine aceşti doi termeni.

Functia “diaconului”, din grecescul diakonos, însemnând: “unul care slujeste sau slugă”, era cea de conducere slujitoare a bisericii. Diaconii sunt diferiţi de prezbiteri, deşi au multe calităţi care se aseamănă între ele (1 Timotei 3:8-13). Diaconii ajută biserica în tot ce este nevoie, după cum este relatat în Faptele Apostolilor, capitolul 6.

În ce priveşte cuvântul poimen tradus prin “păstor” cu referire la un conducător al bisericii, el se găseşte o singură dată în Noul Testament, şi anume în Efeseni 4:11: “Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători”. Majoritatea asociază cei doi termeni “păstori” şi “învăţători” ca şi cum s-ar referi la o singură funcţie, cea de pastor-învăţător. Este posibil ca un pastor-învăţător să fi fost păstorul spiritual al unei biserici locale.

Din pasajele de sus se pare că întotdeauna a existat o pluralitate a prezbiterilor, însă aceasta nu neagă faptul că Dumnezeu a dat unor prezbiteri daruri de învăţători, iar altora – darul de administratori, de rugăciune, etc. (Romani 12:3-8; Efeseni 4:11). De asemenea, nu neagă nici faptul că Dumnezeu i-a chemat la o lucrare în care vor folosi acele daruri (Faptele Apostolilor 13:1). Astfel, un prezbiter poate fi un “păstor”, altul poate face majoritatea vizitelor pastorale pentru ca are darul compătimirii, iar altul poate “administra” - în sensul că se ocupă cu detalii de organizare. Multe biserici care sunt organizate cu păstor şi comitet (diaconi) îndeplinesc funcţiile pluralităţii prezbiterilor în care ei împart împreună povara şi activitatea slujirii în unele decizii. De asemenea, în luarea deciziilor, Scriptura ne vorbeşte şi despre o activă participare congregaţională. Astfel, un lider “dictator” care ia singur deciziile (indiferent dacă este numit prezbiter, episcop sau păstor) este nebiblic (Faptele Apostolilor 1:23, 26; 6:3, 5; 15:22, 30; 2 Corinteni 8:19). La fel de nebiblică este şi biserica condusă de o congregaţie care nu dă importanţă participării prezbiterilor sau a liderilor.

În rezumat, Biblia ne învaţă despre o conducere a bisericii care constă într-o pluralitate a prezbiterilor (episcopi/supraveghetori) împreună cu un grup de diaconi care slujesc biserica. Dar nu este împotriva acestei pluralităţi ca unul dintre ei să îndeplinească rolul principal de “păstor”. Dumnezeu îi cheamă pe unii “păstori/învăţatori” (la fel cum i-a chemat pe unii să fie misionari, în Faptele Apostolilor 13) şi îi dăruieşte bisericii ca dar spiritual (Efeseni 4:11). Astfel, o biserică poate avea mai mulţi prezbiteri, dar nu toţi prezbiterii să fie chemaţi să slujească ca şi păstori. Însă, ca unul dintre prezbiteri, păstorul sau “prezbiterul învăţător” nu are mai multă autoritate în luarea deciziilor decât oricare alt prezbiter.

sursa: http://www.gotquestions.org/Romana/Conducerea-bisericii.html

Răspuns: Adesea se spune că "Dumnezeu a instituit ziua de Sabat în Eden" datorită legăturii care se face între Sabat şi creaţie în Exod 20:11. Deşi faptul că Dumnezeu s-a odihnit în cea de-a şaptea zi (Geneza 2:3) a prevestit o viitoare lege cu privire la Sabat pentru Israel, nu există nici o înregistrare biblică referitoare la Sabat înainte ca Israel să părăsească Egiptul. Niciunde în Sfintele Scripturi nu se face vreo referire la ţinerea Sabatului de către oameni de la Adam până la Moise.

Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar în privinţa faptului că ţinerea Sabatului a reprezentat un semn special între El şi poporul Israel: "Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: „Aşa să vorbeşti casei lui Iacov, şi să spui copiilor lui Israel: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu'" (Exod 19:3–5).

“Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat” (Exod 31:16–17).

În Deuteronom 5, Moise readuce cele 10 porunci pentru următoarea generaţie de israeliţi. Aici, după prezentarea poruncii referitoare la ţinerea Sabatului în versetele 12–14, Moise prezintă şi motivul pentru care Sabatul a fost dat în mod specific poporului Israel: "Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă" (Deuteronom 5:15).

Observaţi, vă rog, expresia de aceea. Atunci când a dat poporului Israel Sabatul, intenţia lui Dumnezeu nu a fost aceea ca ei să îşi amintească momentul creaţiunii, ci să îşi amintească de robia din Egipt şi de modul cum Dumnezeu i-a eliberat din aceasta. Observaţi de asemenea cerinţele specifice pentru ţinerea Sabatului: o persoană aflată sub autoritatea poruncii Sabatului nu îşi putea părăsi casa sau locul unde se afla în ziua de Sabat (Exod 16:29), nu putea face focul (Exod 35:3), şi nu putea pune pe nimeni la lucru în Sabat (Deuteronom 5:14). Dacă o persoană încalcă porunca legată de ţinerea Sabatului, acea persoană era pedepsită cu moartea (Exod 31:15; Numeri 15:32–35).

O examinare a pasajelor relevante din Noul Testament ne arată 4 aspecte foarte importante:

1) Ori de câte ori Hristos se arată oamenilor dupa înviere şi când este menţionată ziua, întotdeauna este vorba despre prima zi a săptămânii (Matei 28:1, 9, 10; Marcu 16:9; Luca 24:1, 13, 15; Ioan 20:19, 26).

2) Singurele menţiuni privind Sabatul în Noul Testament de la Faptele Apostolilor până la Apocalipsa sunt legate strict de evanghelizarea evreilor iar locul este întotdeauna o sinagogă (Faptele Apostolilor, capitolele 13–18). Apostolul Pavel a scris: "Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câştig pe Iudei" (1 Corinteni 9:20). Pavel nu s-a dus la sinagogă să aibă părtăşie sau pentru edificarea sfinţilor, ci să îi aducă pe aceştia la Hristos în vederea mântuirii.

3) După ce Pavel spune "de acum încolo, mă voi duce la Neamuri" (Faptele Apostolilor 18:6), Sabatul nu mai este menţionat niciodată.

4) în loc să sugereze creştinilor ţinerea zilei de Sabat, Noul Testament a învăţat în mod clar opusul acestei învăţături, chiar şi în cazul singurei excepţii la punctul 3 de mai sus, care se găseşte în Coloseni 2:16.

Privind cu mai multă atenţie la punctul 4 de mai sus, vom descoperi faptul că nu există nici o obligaţie pentru credincioşii Noului Testament în ceea ce priveşte ţinerea Sabatului. De asemenea, vom descoperi şi faptul că ţinerea Duminicii ca “zi de Sabat creştin” este de asemenea o idee lipsită de suport în Sfintele Scripturi. După cum s-a discutat deja mai sus, există o singură referire la Sabat după momentul în care apostolul Pavel şi-a concentrat lucrarea pe Neamuri (ne-evrei): "Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos" (Coloseni 2:16–17). Sabatul evreiesc a fost desfiinţat la cruce, unde Hristos "a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră" (Coloseni 2:14).

Această idee este repetată de mai multe ori în Noul Testament, unul din pasajele relevante fiind: "Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face..." (Romani 14:5–6a). De asemenea, Galateni 4:9-10 spune: "Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou? Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani".

Însă unele persoane spun că prin porunca lui Constantin în anul 321 d.Hr., a fost “schimbată” ziua de Sabat din Sâmbătă în Duminică. În ce zi se întâlnea biserica pentru închinare? Scriptura nu menţionează nicăieri strângerea credincioşilor pentru comuniune sau închinare în ziua de Sabat evreiesc (Sâmbătă). Pe de altă parte, există o serie de pasaje care menţionează foarte clar prima zi a săptămânii ca zi de închinare şi comuniune a creştinilor. De exemplu, Faptele Apostolilor 20:7 arată că "În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea". În 1 Corinteni 16:2 Paul îi îndeamnă pe credincioşii din Corint ca "În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui". Întrucât Pavel cataloghează în 2 Corinteni 9:12 acest fel de daruri drept una dintre modalităţile de închinare către Dumnezeu, colecta trebuie să fi fost legată de un serviciu de închinare al creştinilor în ziua de Duminică. Din punct de vedere al relatărilor istorice Duminica şi nu Sâmbăta a fost ziua normală de adunare a creştinilor încă din perioada de început a bisericii.

Sabatul a fost dat poporului Israel în mod specific, şi niciodată bisericii. Sabatul este Sâmbăta, nu Duminica, şi acest lucru nu s-a schimbat niciodată. Însă obligaţia ţinerii Sabatului este parte a legii Vechiului Testament, creştinii nefiind sub autoritatea Legii (Galateni 4:1-26; Romani 6:14). Ţinerea Sabatului nu este o cerinţă pentru creştini—indiferent dacă ar fi vorba despre ziua de Sâmbătă sau ziua de Duminică. Prima zi a săptămânii, Duminică, Ziua Domnului (Apocalipsa 1:10) celebrează Nouă Creaţie, Hristos Cel înviat fiind Capul bisericii. Noi ca şi creştini nu avem obligaţia ţinerii Sabatului mozaic prin odihnă, ci suntem liberi să Îl urmăm pe Hristos Cel înviat, slujindu-I. Apostolul Pavel a spus că fiecare creştin este liber să decidă dacă doreşte să ţină o zi de odihnă de sabat: “Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui” (Romani 14:5). Noi suntem chemaţi să ne închinăm lui Dumnezeu în fiecare zi, nu numai Sâmbătă ori Duminică.

sursa: http://www.gotquestions.org/Romana/Sabat-Sambata-Duminica.html